Despre suferinta de toamna

Ploaie marunta si un deal undeva, in afara orasului. M-am cocotat cu masina acolo. Sa fiu singur, sa-mi rumeg gandurile. Sa vorbesc cu mine insumi si sa vad ce e de facut. Intotdeauna ramane ceva de facut. Cred ca stiu: voi matura bucatile ce au mai ramas din suflet si le voi arunca undeva, intr-un loc doar de mine stiut. Sa ramana acolo, de model. In loc de nenorocitul asta de suflet voi pune o bucata de tabla. Voi lasa tinicheaua sa rugineasca, sa devina ceva jegos, slinos, gretos la atingere, sa-i fie sila oricui sa puna mana, inclusiv mie. Si poate ca atunci voi scapa. Rugina si mizeria, iscate de umezeala patrunzatoare a toamnei, vor tine la distanta pe oricine, inclusiv pe mine. Si voi privi tacut, fumand o tigara, cum jegul ala de tabla va rugini si mai tare, lasand muchii taioase, zimtate, purtatoare de infectii fatale. In acel moment nu se va mai atinge nici dracul de surogatul asta, numit generic "suflet". Dar, in acel moment, iarna va fi venit deja, sa-si astearna zapada peste ramasitele unei bucati din ceea ce am fost candva: un om iubit.
Cel mai iubit.