NOAPTEA MINUNILOR
As vrea sa pot descrie exact puterea acestei nopti.
E greu sa scrii printre lacrimi. A fost una dintre noptile speciale, care raman. O noapte cu dragoste amestecata cu tristete, cu bucurie si speranta. O noapte a descoperirilor uimitoare propulsate de puterea iubirii dintre oameni. O noapte in care ai certitudinea ca oamenii sfintesc locul. O noapte plina de traire intensa, scaldata in lacrimi ce au tasnit din adanc, curate ca un suflet de copil. Iar asta ar trebui sa ne bucure pentru ca e dovada clara ca suntem vii. In noaptea asta s-a ras, s-a plans, s-a dansat si s-a iubit in cioburi de cd-uri. In noaptea asta am avut dovada ca exista lucruri mai presus de noi si ca tot ce conteza e daruirea. Nimic din ce e material nu a contat atata vreme cat suflet curat a stat langa suflet curat.
Nu se poate trasa o linie care sa desparta categoric bucuria de tristete, pentru ca acestea s-au impletit si ne-au biciuit si ne-au mangaiat deopotriva.
Dar a ramas ce-i bun.
Iar pe jos, fiecare ciob reflecta lumina din inimile noastre unindu-si razele intr-un soare ce a rasarit in puterea noptii.
Noaptea minunilor.
duminică, 30 noiembrie 2008
vineri, 28 noiembrie 2008
Au trecut anii...
da, au trecut si-am ramas mai sarac. Peste patru zile se fac doi ani. Doi ani de cand nu mai am cu cine bea o bere si fuma o tigara atunci cand ajung acasa. Acasa...Doar mama, saraca. Cu ale ei, cu ale noastre, singura si ingandurata si inca indragostita de el. Il mai visez din cand in cand, dar niciodata nu vorbeste cu mine...Imi curg lacrimile si nu vreau sa le opresc, plang pentru ca mi-e dor de el, mi-e dor de noi, mi-e dor...tare mi-e dor. Port atata jale in suflet incat ma mir ca o mai pot duce inca. N-am sa uit niciodata zilele de inceput de decembrie. Ce sa mai zic...
Mi-e dor de tine, tata.
http://www.youtube.com/watch?v=EqiojZAlNt8
da, au trecut si-am ramas mai sarac. Peste patru zile se fac doi ani. Doi ani de cand nu mai am cu cine bea o bere si fuma o tigara atunci cand ajung acasa. Acasa...Doar mama, saraca. Cu ale ei, cu ale noastre, singura si ingandurata si inca indragostita de el. Il mai visez din cand in cand, dar niciodata nu vorbeste cu mine...Imi curg lacrimile si nu vreau sa le opresc, plang pentru ca mi-e dor de el, mi-e dor de noi, mi-e dor...tare mi-e dor. Port atata jale in suflet incat ma mir ca o mai pot duce inca. N-am sa uit niciodata zilele de inceput de decembrie. Ce sa mai zic...
Mi-e dor de tine, tata.
http://www.youtube.com/watch?v=EqiojZAlNt8
marți, 25 noiembrie 2008
AMESTECATE
Initial am vrut sa-i zic “The Final Countdown”, dar m-am razgandit. Suna prea apocaliptic. Asa ca i-am zis cum i-am zis. Asta pentru ca, probabil, voi asterne ganduri aparent fara vreo legatura unele cu altele. Din invalmaseala din capul meu trebuie sa extrag cu grija ceea ce am de spus.
Ma gandeam ca in week-end o sa merg la un soi de “break-up party” sau “farewell party”, nu stiu cum sa zic, intr-un loc drag mie si nu numai, un loc in care am trait clipe minunate alaturi de fiinte dragi, un loc pe care il consideram un fel de “acasa”. Am mai avut locuri pe care le-am considerat asa si in care am lasat bucati de suflet, candva eram chiar sufletul acelor locuri. Au ramas doar cladirile, unele cu alte destinatii acum. Dar peretii poarta ecoul serilor cu muzica buna si un pahar de bautura intr-o atmosfera relaxa(n)ta alaturi de prieteni. Vor urma alte “acasa” si nu vor semana intre ele. Si, uite-asa,le purtam dupa noi. Din cand in cand, obositi fiind pe drumul vietii, ne mai asezam un pic, aruncam o privire peste umar si zambim a aducere aminte.
Sa fie toate astea o consecinta a vremurilor aspre pe care le traim? Si cine sau ce le-a generat? Intrebari poate fara raspuns. Totusi, in ciuda acestor vremuri, traiesc si momente de bucurie si n-am crezut vreodata ca voi rade si voi plange in acelasi timp. Mi s-a intamplat asta, fara pic de labilitate sufleteasca, m-am schimbat mult in ultimul timp, scurt dealtfel. In bine. Descopar lucruri noi in mine si sunt zile cand ma simt foarte plin sufleteste, chiar daca, teoretic, n-ar trebui sa ma simt asa. Scriu acestea pentru a impartasi cu voi trairi interioare pe care, la un moment dat, nu le mai pot stapani. Atunci le dau drumul un pic, e ca o supapa, ca sa nu explodez. Sunt atat de multe lucruri pe care as vrea sa le scriu… Le mai las o vreme, sa se decanteze nitel.
Deocamdata imi urmez drumul. Vor urma niste sarbatori de iarna in premiera si as vrea din tot sufletul sa ninga ca-n povesti. Nu stiu cum ma voi simti atunci unde voi fi si ce voi face. Stiu doar, ca la un moment dat, chiar si pentru o clipa voi fi un copil cu ochii mari si bucalat, cu caciula trasa peste urechi si cu fularul infasurat in jurul gatului, calcand pe strada pustie si plina de zapada, itindu-mi capul peste gardurile caselor, incercand sa deslusesc minunile ce se intampla inauntru, in caldura unei seri speciale. Si-mi voi continua drumul spre capatul strazii cu pumnii mici stransi in buzunare, insotit de un caine pribeag si dornic de dragostea unui stapan. Si fulgii de nea se vor asterne pe haine, udandu-mi fata deja uda si-mi voi trage nasul spunandu-mi ca nu se va mai intampla.
Dar asta numai pentru o clipa.
Am sa inchei cu un citat dintr-un autor pe care nu il voi numi. Conteaza ce a scris si, poate, vreodata, voi reveni asupra asupra subiectului: “Cand iti doresti ceva cu adevarat, atunci tot Universul conspira la indeplinirea visului tau.”
Aveti grija de visele voastre.
Initial am vrut sa-i zic “The Final Countdown”, dar m-am razgandit. Suna prea apocaliptic. Asa ca i-am zis cum i-am zis. Asta pentru ca, probabil, voi asterne ganduri aparent fara vreo legatura unele cu altele. Din invalmaseala din capul meu trebuie sa extrag cu grija ceea ce am de spus.
Ma gandeam ca in week-end o sa merg la un soi de “break-up party” sau “farewell party”, nu stiu cum sa zic, intr-un loc drag mie si nu numai, un loc in care am trait clipe minunate alaturi de fiinte dragi, un loc pe care il consideram un fel de “acasa”. Am mai avut locuri pe care le-am considerat asa si in care am lasat bucati de suflet, candva eram chiar sufletul acelor locuri. Au ramas doar cladirile, unele cu alte destinatii acum. Dar peretii poarta ecoul serilor cu muzica buna si un pahar de bautura intr-o atmosfera relaxa(n)ta alaturi de prieteni. Vor urma alte “acasa” si nu vor semana intre ele. Si, uite-asa,le purtam dupa noi. Din cand in cand, obositi fiind pe drumul vietii, ne mai asezam un pic, aruncam o privire peste umar si zambim a aducere aminte.
Sa fie toate astea o consecinta a vremurilor aspre pe care le traim? Si cine sau ce le-a generat? Intrebari poate fara raspuns. Totusi, in ciuda acestor vremuri, traiesc si momente de bucurie si n-am crezut vreodata ca voi rade si voi plange in acelasi timp. Mi s-a intamplat asta, fara pic de labilitate sufleteasca, m-am schimbat mult in ultimul timp, scurt dealtfel. In bine. Descopar lucruri noi in mine si sunt zile cand ma simt foarte plin sufleteste, chiar daca, teoretic, n-ar trebui sa ma simt asa. Scriu acestea pentru a impartasi cu voi trairi interioare pe care, la un moment dat, nu le mai pot stapani. Atunci le dau drumul un pic, e ca o supapa, ca sa nu explodez. Sunt atat de multe lucruri pe care as vrea sa le scriu… Le mai las o vreme, sa se decanteze nitel.
Deocamdata imi urmez drumul. Vor urma niste sarbatori de iarna in premiera si as vrea din tot sufletul sa ninga ca-n povesti. Nu stiu cum ma voi simti atunci unde voi fi si ce voi face. Stiu doar, ca la un moment dat, chiar si pentru o clipa voi fi un copil cu ochii mari si bucalat, cu caciula trasa peste urechi si cu fularul infasurat in jurul gatului, calcand pe strada pustie si plina de zapada, itindu-mi capul peste gardurile caselor, incercand sa deslusesc minunile ce se intampla inauntru, in caldura unei seri speciale. Si-mi voi continua drumul spre capatul strazii cu pumnii mici stransi in buzunare, insotit de un caine pribeag si dornic de dragostea unui stapan. Si fulgii de nea se vor asterne pe haine, udandu-mi fata deja uda si-mi voi trage nasul spunandu-mi ca nu se va mai intampla.
Dar asta numai pentru o clipa.
Am sa inchei cu un citat dintr-un autor pe care nu il voi numi. Conteaza ce a scris si, poate, vreodata, voi reveni asupra asupra subiectului: “Cand iti doresti ceva cu adevarat, atunci tot Universul conspira la indeplinirea visului tau.”
Aveti grija de visele voastre.
duminică, 16 noiembrie 2008
BELIEVE
Se intampla, uneori in viata, lucruri ce par ciudate. Dar oare sunt intr-adevar? Poate ca puterea noastra de intelegere nu percepe complet insemnatatea acelor lucruri si atunci catalogam sec: “ciudat”. Si nu ne mai straduim sa descifram si mergem mai departe. Lasam in urma un puzzle nerezolvat care poate ca vroia sa ne spuna ceva. Si asa devenim din ce in ce mai ignoranti si mintea ni se plafoneaza la un nivel mediocru. NU MAI EVOLUAM! Ne lasam tarati de valtoarea vietii de zi cu zi si nu vedem ceea ce e de vazut. Dar sa mai si credem? Poate ca faptul ca inchidem ochii si mergem mai departe, orbi, vine parte din educatia noastra, a fiecaruia, parte din excitatia zilnica pe care ne-o da societatea, sistemul ce ne ingenuncheaza silindu-ne sa ne schimbam scara de valori, sa punem semnul ”+” doar in fata valorilor materiale, dealtfel doar niste simple unelte ale existentei. Dar daca, in afara de a vedea am mai si crede? Daca ne-am opri putin din goana nebuna dupa “a avea” si ne-am pune cateva intrebari? Poate ca am avea sansa sa descoperim lucruri “ciudate” care incearca sa ne “lumineze” (oare ghilimelele erau necesare?). E incredibil cum se leaga, uneori, anumite lucruri intre ele, depinde doar de noi sa vedem asta. A vedea, de cele mai multe ori, nu e indeajuns. Trebuie sa si crezi ceea ce ai reusit sa vezi, ca sa poti face pasul urmator. Si aici intervine o lupta pe care o dai cu tine, cu altii, cu tot ceea ce esti obisnuit sa vezi si sa crezi in mod normal. E vorba despre a depasi limitele si a indrazni mai mult intr-un plan superior plafonarii despre care vorbeam mai sus. E vorba despre a deschide altfel de ochi (sau despre a deschide ochii altfel?). Nu stiu exact. Nu inca. Dar voi afla. Pentru ca vreau. Pentru ca incep sa cred.
"Break For Love Beat For The Soul" by DJ Huck
http://www12.zippyshare.com/v/74685490/file.html
Se intampla, uneori in viata, lucruri ce par ciudate. Dar oare sunt intr-adevar? Poate ca puterea noastra de intelegere nu percepe complet insemnatatea acelor lucruri si atunci catalogam sec: “ciudat”. Si nu ne mai straduim sa descifram si mergem mai departe. Lasam in urma un puzzle nerezolvat care poate ca vroia sa ne spuna ceva. Si asa devenim din ce in ce mai ignoranti si mintea ni se plafoneaza la un nivel mediocru. NU MAI EVOLUAM! Ne lasam tarati de valtoarea vietii de zi cu zi si nu vedem ceea ce e de vazut. Dar sa mai si credem? Poate ca faptul ca inchidem ochii si mergem mai departe, orbi, vine parte din educatia noastra, a fiecaruia, parte din excitatia zilnica pe care ne-o da societatea, sistemul ce ne ingenuncheaza silindu-ne sa ne schimbam scara de valori, sa punem semnul ”+” doar in fata valorilor materiale, dealtfel doar niste simple unelte ale existentei. Dar daca, in afara de a vedea am mai si crede? Daca ne-am opri putin din goana nebuna dupa “a avea” si ne-am pune cateva intrebari? Poate ca am avea sansa sa descoperim lucruri “ciudate” care incearca sa ne “lumineze” (oare ghilimelele erau necesare?). E incredibil cum se leaga, uneori, anumite lucruri intre ele, depinde doar de noi sa vedem asta. A vedea, de cele mai multe ori, nu e indeajuns. Trebuie sa si crezi ceea ce ai reusit sa vezi, ca sa poti face pasul urmator. Si aici intervine o lupta pe care o dai cu tine, cu altii, cu tot ceea ce esti obisnuit sa vezi si sa crezi in mod normal. E vorba despre a depasi limitele si a indrazni mai mult intr-un plan superior plafonarii despre care vorbeam mai sus. E vorba despre a deschide altfel de ochi (sau despre a deschide ochii altfel?). Nu stiu exact. Nu inca. Dar voi afla. Pentru ca vreau. Pentru ca incep sa cred.
"Break For Love Beat For The Soul" by DJ Huck
http://www12.zippyshare.com/v/74685490/file.html
sâmbătă, 15 noiembrie 2008
Discovery
Tot navigand pe internet am dat peste o piesa pe care nu o stiam, desi e cantata de una dintre vocile mele preferate: Alison Moyet (pentru cei de o varsta apropiata de a mea propun chiar un remember"Weak In The Presence Of Beauty", ca sa nu mai vorbesc de Yazoo). Va las sa va bucurati sau nu de descoperirea mea.
ONE MORE TIME
Turn the light out, suddenly your eyes are tired
Rest on the heel of your hand; wait for the feeling to subside And he stirs?
And even now you want him, even in a room this blue
Here with these words in your mouth, and that's still good enough for you It's what you do.
If all that we make here is sorrow
And all that we get we just borrow
I'll still buy so can we try one more time?
Nobody made us. No one dragged us kicking here
If easy was on the cards, then someone made it disappear
And he smiles?
And even now you hate him, only now he wants you too
The liberties you take for what he won't be giving you
That's what you do.
If all that we make here is sorrow
And all that we get we just borrow
I'll still buy so can we try one more time?
He turns the light on. Sits down where he watches you
Tells you he couldn't sleep, he has something to share with you
That's what we do.
If all that we make here is sorrow
And all that we get we just borrow
I'll still buy so can we try one more time?
http://www.youtube.com/watch?v=8MAKtXX_caU&feature=related
Tot navigand pe internet am dat peste o piesa pe care nu o stiam, desi e cantata de una dintre vocile mele preferate: Alison Moyet (pentru cei de o varsta apropiata de a mea propun chiar un remember"Weak In The Presence Of Beauty", ca sa nu mai vorbesc de Yazoo). Va las sa va bucurati sau nu de descoperirea mea.
ONE MORE TIME
Turn the light out, suddenly your eyes are tired
Rest on the heel of your hand; wait for the feeling to subside And he stirs?
And even now you want him, even in a room this blue
Here with these words in your mouth, and that's still good enough for you It's what you do.
If all that we make here is sorrow
And all that we get we just borrow
I'll still buy so can we try one more time?
Nobody made us. No one dragged us kicking here
If easy was on the cards, then someone made it disappear
And he smiles?
And even now you hate him, only now he wants you too
The liberties you take for what he won't be giving you
That's what you do.
If all that we make here is sorrow
And all that we get we just borrow
I'll still buy so can we try one more time?
He turns the light on. Sits down where he watches you
Tells you he couldn't sleep, he has something to share with you
That's what we do.
If all that we make here is sorrow
And all that we get we just borrow
I'll still buy so can we try one more time?
http://www.youtube.com/watch?v=8MAKtXX_caU&feature=related
UN FEL DE CONTINUARE
Schita ultimului post mi-am facut-o intai in minte, a venit simplu, spontan. Au fost,insa, chestii pe care nu le-am scris. Ma gandesc ca n-ar fi rau sa le astern si pe acestea intr-o ordine total aleatorie, cum mi-or veni “la gura”.
Viata asta e plina de surprize. Placute sau nu, tot surprize se cheama. E adevarat ca, in clipa in care scriu, nu mai am elanul de aseara, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma opresc.
Descopar in mine chestii noi. O viata intreaga m-am ferit sa fac promisiuni. Acum cred ca stiu de ce. De teama de a nu esua, de teama ca trebuie sa-mi asum responsabilitatea. Acum insa, pentru ca ma consider un om de cuvant, am ajuns sa pot promite, si asta inseamna mult, inseamna ca am devenit mult mai responsabil pentru ceea ce fac sau spun. Si, lucru important, inseamna ca ma tem mai putin. Incerc din rasputeri sa nu ma tem de nimic. Suna a vorbe mari, a te teme e perfect omeneste dar incerc sa cer cat mai mult de la mine ca sa obtin macar o parte. Teama ne trage intotdeauna inapoi, ne leaga cu odgoane groase de lucruri intunecate din viata noastra si ne impiedica sa inaintam. Eu consider teama ca o mare slabiciune si vreau sa o infrang. Mai exista si teama de lucruri frumoase, ai vrea sa le ai, sa le atingi, dar te gandesti ca nu le meriti sau ca, in momentul in care le atingi se vor narui. Eu vreau sa-mi domin si aceasta teama. Pe zi ce trece urasc din ce in ce mai mult sa-mi fie teama si incerc sa ma intaresc, incerc sa cred. Pentru ca unul din scopurile mele este sa devin mai bun in tot ceea ce voi face de acum incolo. Si nu numai mai bun, ci si mai atent la nevoile celor din jurul meu, chiar daca primul impuls ar fi “nu se merita…”.
De felul meu sunt un tip chitibusar, calculat, “chisat” ar zice unii. Descopar cu mirare ca nu mai sunt chiar asa. Mi s-a intamplat sa nu mai dau o atat de mare importanta amanuntelor si sa ma raportez la tot intregul. Pentru mine e mare chestie si constat asta cu bucurie. Probabil am mai crescut…
Am multe lucruri pe care as vrea sa le scriu, dar le las pe mai tarziu, nu stiu exact cand.
Pana atunci nu vreau sa renunt la proiectele care, intre timp, au devenit ale mele.
Caut solutii pentru a le indeplini.
Pentru ca, in sinea mea, am facut o promisiune.
Schita ultimului post mi-am facut-o intai in minte, a venit simplu, spontan. Au fost,insa, chestii pe care nu le-am scris. Ma gandesc ca n-ar fi rau sa le astern si pe acestea intr-o ordine total aleatorie, cum mi-or veni “la gura”.
Viata asta e plina de surprize. Placute sau nu, tot surprize se cheama. E adevarat ca, in clipa in care scriu, nu mai am elanul de aseara, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma opresc.
Descopar in mine chestii noi. O viata intreaga m-am ferit sa fac promisiuni. Acum cred ca stiu de ce. De teama de a nu esua, de teama ca trebuie sa-mi asum responsabilitatea. Acum insa, pentru ca ma consider un om de cuvant, am ajuns sa pot promite, si asta inseamna mult, inseamna ca am devenit mult mai responsabil pentru ceea ce fac sau spun. Si, lucru important, inseamna ca ma tem mai putin. Incerc din rasputeri sa nu ma tem de nimic. Suna a vorbe mari, a te teme e perfect omeneste dar incerc sa cer cat mai mult de la mine ca sa obtin macar o parte. Teama ne trage intotdeauna inapoi, ne leaga cu odgoane groase de lucruri intunecate din viata noastra si ne impiedica sa inaintam. Eu consider teama ca o mare slabiciune si vreau sa o infrang. Mai exista si teama de lucruri frumoase, ai vrea sa le ai, sa le atingi, dar te gandesti ca nu le meriti sau ca, in momentul in care le atingi se vor narui. Eu vreau sa-mi domin si aceasta teama. Pe zi ce trece urasc din ce in ce mai mult sa-mi fie teama si incerc sa ma intaresc, incerc sa cred. Pentru ca unul din scopurile mele este sa devin mai bun in tot ceea ce voi face de acum incolo. Si nu numai mai bun, ci si mai atent la nevoile celor din jurul meu, chiar daca primul impuls ar fi “nu se merita…”.
De felul meu sunt un tip chitibusar, calculat, “chisat” ar zice unii. Descopar cu mirare ca nu mai sunt chiar asa. Mi s-a intamplat sa nu mai dau o atat de mare importanta amanuntelor si sa ma raportez la tot intregul. Pentru mine e mare chestie si constat asta cu bucurie. Probabil am mai crescut…
Am multe lucruri pe care as vrea sa le scriu, dar le las pe mai tarziu, nu stiu exact cand.
Pana atunci nu vreau sa renunt la proiectele care, intre timp, au devenit ale mele.
Caut solutii pentru a le indeplini.
Pentru ca, in sinea mea, am facut o promisiune.
vineri, 14 noiembrie 2008
DESCOPERIRI DE SEZON
De fapt “redescoperiri de sezon”. Redescopar pe zi ce trece bucuria inegalabila pe care ti-o da cititul. De data asta bucuria e si mai mare pentru ca unul dintre autorii momentului este un prieten bun despre care stiam ca e dotat cu inteligenta (mult) peste medie, dar nu banuiam ca stie atat de bine a manui slovele, deoarece e destul de greu sa transpui in cuvinte care sa te faca bine inteles sentimente, trairi mai mult sau mai putin profunde, fapte din viata. E o adevarata placere sa astept posturi noi, subiecte noi ce vin de la autorul mai sus mentionat.
Cu sinceritate marturisesc ca, pe undeva, i-am urmat exemplul atunci cand am creat propriu-mi blog, desi motivatia a fost alta. As vrea sa pot scrie mai mult, mai bine si asta nu pentru a imita sau a face din asta o chestie “la moda”, ci pentru a-mi exprima trairile fata de mine, fata de ceilalti, pentru a ma expune asa cum sunt: un om normal si, imi place sa cred, bun. Dar ii las pe ceilalti sa ma judece si sa hotarasca asta. In realitate, numai Dumnezeu stie. Revenind la inceputul ideii, anumite lucruri ce se petrec acum in viata mea ma impiedeca sa scriu asa cum as vrea, dar, pentru moment ma multumesc cu atat, facandu-mi in acelasi timp promisiunea de a scrie mai des pe masura ce imi voi repara mecanismele complexe ale sufletului.
Asa cum spuneam, ma bucur nespus ca am ce citi. Nu pentru ca nu ar fi carti indeajuns, de fapt sunt destule, dar nu prea mai are cine le citi, ci pentru ca redescoper bucuria efervescentei spirituale, lucru din ce in ce mai rar in ziua de azi in care cei care ne conduc ne vor din ce in ce mai prosti, mai analfabeti.
Ca sa experimentezi asa ceva trebuie sa traiesti, sa simti, sa exprimi, sa schimbi idei (daca ai…), sa pui suflet. Inca o conditie e sa ai si cu cine sa impartasesti starea respectiva. Iti trebui un partener care sa-ti stimuleze ideile si care sa te provoace sa gandesti. Vorbesc de lucruri sfinte… Prea sfinte pentru vremurile pe care le traim cu totii.
Tarziu in noapte, scriu, fumez si ascult postul de radio preferat. Un moment aproape perfect. Aproape. Mai lipseste ceva, sau cineva pentru a rotunji conturul clipei. Dar, ca orice moment (aproape) perfect, se va scurge in clepsidra perfect dimensionata a Mariei Sale Timpul lasand loc zbuciumului de zi cu zi. Pana la urmatorul. Trebuie, insa, sa stii cum sa extragi perfectiunea clipei si sa o constientizezi atunci cand trebuie. Si ai toate sansele sa te simti implinit.
In final imi mai ridic inca o data palaria virtuala in fata prietenului meu spunand: despre efervescenta spirituala, numai de bine!
Si adaug: http://www.youtube.com/watch?v=xjdEe_rCio4
De fapt “redescoperiri de sezon”. Redescopar pe zi ce trece bucuria inegalabila pe care ti-o da cititul. De data asta bucuria e si mai mare pentru ca unul dintre autorii momentului este un prieten bun despre care stiam ca e dotat cu inteligenta (mult) peste medie, dar nu banuiam ca stie atat de bine a manui slovele, deoarece e destul de greu sa transpui in cuvinte care sa te faca bine inteles sentimente, trairi mai mult sau mai putin profunde, fapte din viata. E o adevarata placere sa astept posturi noi, subiecte noi ce vin de la autorul mai sus mentionat.
Cu sinceritate marturisesc ca, pe undeva, i-am urmat exemplul atunci cand am creat propriu-mi blog, desi motivatia a fost alta. As vrea sa pot scrie mai mult, mai bine si asta nu pentru a imita sau a face din asta o chestie “la moda”, ci pentru a-mi exprima trairile fata de mine, fata de ceilalti, pentru a ma expune asa cum sunt: un om normal si, imi place sa cred, bun. Dar ii las pe ceilalti sa ma judece si sa hotarasca asta. In realitate, numai Dumnezeu stie. Revenind la inceputul ideii, anumite lucruri ce se petrec acum in viata mea ma impiedeca sa scriu asa cum as vrea, dar, pentru moment ma multumesc cu atat, facandu-mi in acelasi timp promisiunea de a scrie mai des pe masura ce imi voi repara mecanismele complexe ale sufletului.
Asa cum spuneam, ma bucur nespus ca am ce citi. Nu pentru ca nu ar fi carti indeajuns, de fapt sunt destule, dar nu prea mai are cine le citi, ci pentru ca redescoper bucuria efervescentei spirituale, lucru din ce in ce mai rar in ziua de azi in care cei care ne conduc ne vor din ce in ce mai prosti, mai analfabeti.
Ca sa experimentezi asa ceva trebuie sa traiesti, sa simti, sa exprimi, sa schimbi idei (daca ai…), sa pui suflet. Inca o conditie e sa ai si cu cine sa impartasesti starea respectiva. Iti trebui un partener care sa-ti stimuleze ideile si care sa te provoace sa gandesti. Vorbesc de lucruri sfinte… Prea sfinte pentru vremurile pe care le traim cu totii.
Tarziu in noapte, scriu, fumez si ascult postul de radio preferat. Un moment aproape perfect. Aproape. Mai lipseste ceva, sau cineva pentru a rotunji conturul clipei. Dar, ca orice moment (aproape) perfect, se va scurge in clepsidra perfect dimensionata a Mariei Sale Timpul lasand loc zbuciumului de zi cu zi. Pana la urmatorul. Trebuie, insa, sa stii cum sa extragi perfectiunea clipei si sa o constientizezi atunci cand trebuie. Si ai toate sansele sa te simti implinit.
In final imi mai ridic inca o data palaria virtuala in fata prietenului meu spunand: despre efervescenta spirituala, numai de bine!
Si adaug: http://www.youtube.com/watch?v=xjdEe_rCio4
joi, 13 noiembrie 2008
GANDEAM…
… in timp ce faceam un simplu dus si apa curgea necontenit peste mine: “parca mi s-ar spala toate pacatele…” si apoi: “parca as fi o cascada”. Imediat mintea mi-a luat-o razna: “Cascada. Un conglmerat de pietre si apa ce dau drept raspuns intalnirii lor un tumult de o frumusete patrunzatoare. Uneori, privind o cascada ti se pune un nod in gat. Frumusetea de nedescris a naturii ce a unit acele forte iti taie, pur si simplu, respiratia. Perfectiunea intalnirii dintre doua elemente, apa si pamantul, combinate cu o dimensiune ce da maretie fenomenului, inaltimea, dau start unor sentimente greu de controlat, poate greu de recunoscut, cine poate sti?
Dar, ce ar fi stancile acelea fara torentul ce le mangaie mereu in incercarea sa de a se arunca perpetuu intr-o aventura nebuneasca ? O adunatura de pietre pe care ar creste alandala diverse plante si mult muschi. Atat.
Ce ar fi torentul fara inaltimea coplesitoare a stancilor ce ii dau motiv sa se arunce in gol? Un rau molcom ce ar curge usor catre nemarginirea oceanului.
Ar fi, fiecare in felul sau, cate o bucata de natura cu o frumusete aparte. Combinate insa, dau nastere unui fenomen covarsitor, in fata caruia te simti mic si neinsemnat si esti dominat de puterea si statornicia sa.
… in timp ce faceam un simplu dus si apa curgea necontenit peste mine: “parca mi s-ar spala toate pacatele…” si apoi: “parca as fi o cascada”. Imediat mintea mi-a luat-o razna: “Cascada. Un conglmerat de pietre si apa ce dau drept raspuns intalnirii lor un tumult de o frumusete patrunzatoare. Uneori, privind o cascada ti se pune un nod in gat. Frumusetea de nedescris a naturii ce a unit acele forte iti taie, pur si simplu, respiratia. Perfectiunea intalnirii dintre doua elemente, apa si pamantul, combinate cu o dimensiune ce da maretie fenomenului, inaltimea, dau start unor sentimente greu de controlat, poate greu de recunoscut, cine poate sti?
Dar, ce ar fi stancile acelea fara torentul ce le mangaie mereu in incercarea sa de a se arunca perpetuu intr-o aventura nebuneasca ? O adunatura de pietre pe care ar creste alandala diverse plante si mult muschi. Atat.
Ce ar fi torentul fara inaltimea coplesitoare a stancilor ce ii dau motiv sa se arunce in gol? Un rau molcom ce ar curge usor catre nemarginirea oceanului.
Ar fi, fiecare in felul sau, cate o bucata de natura cu o frumusete aparte. Combinate insa, dau nastere unui fenomen covarsitor, in fata caruia te simti mic si neinsemnat si esti dominat de puterea si statornicia sa.
sâmbătă, 8 noiembrie 2008
IMI PLACE
Imi place sa repar lucruri. Imi place sa fac lucrurile sa mearga “rotund”. Sunt un “reparator” de meserie, asa imi place sa cred in sinea mea. Si nu ma refer numai la obiecte in sine. Ma refer si la situatii, la anumite conjuncturi. Acum cativa ani am luat acasa o catelusa care era, oarecum, sa ramana fara stapan. Si-a devenit un personaj important in viata mea, mai tarziu un membru cu drepturi depline in familie. Si o iubesc mult. Si mi-e dor de ea, de moliciunea ei linistitoare, de toate “ispravile” pe care le face. Am considerat ca am facut ca o situatie sa se “invarta rotund”. Si sunt multumit.
Mai tarziu, am vazut pe strada o masina parasita, o umbra a ceea ce fusese candva: un simbol al lucrului temeinic facut, o mostra de maretie inginereasca, cu iz de nobil englez. Mi-a luat un an de zile pana am reusit sa intru in posesia ei si m-am bucurat ca un copil care, in sfarsit are ceea ce si-a dorit. Dupa cateva luni de munca, am reusit, aproape, sa-i redau stralucirea pierduta. Am indreptat o nedreptate. Si sunt multumit. In tot acest timp am mai reparat o casa, cap coada, am transformat-o intr-o, credeam, oaza de liniste. Si sunt multumit. Dar nu sunt implinit. Baza tuturor acestor actiuni a disparut, s-a spart in mii de farame. Iar ochii si mireasma fiintei ei ma vor bantui mereu.
Imi place sa repar lucruri. Imi place sa fac lucrurile sa mearga “rotund”. Sunt un “reparator” de meserie, asa imi place sa cred in sinea mea. Si nu ma refer numai la obiecte in sine. Ma refer si la situatii, la anumite conjuncturi. Acum cativa ani am luat acasa o catelusa care era, oarecum, sa ramana fara stapan. Si-a devenit un personaj important in viata mea, mai tarziu un membru cu drepturi depline in familie. Si o iubesc mult. Si mi-e dor de ea, de moliciunea ei linistitoare, de toate “ispravile” pe care le face. Am considerat ca am facut ca o situatie sa se “invarta rotund”. Si sunt multumit.
Mai tarziu, am vazut pe strada o masina parasita, o umbra a ceea ce fusese candva: un simbol al lucrului temeinic facut, o mostra de maretie inginereasca, cu iz de nobil englez. Mi-a luat un an de zile pana am reusit sa intru in posesia ei si m-am bucurat ca un copil care, in sfarsit are ceea ce si-a dorit. Dupa cateva luni de munca, am reusit, aproape, sa-i redau stralucirea pierduta. Am indreptat o nedreptate. Si sunt multumit. In tot acest timp am mai reparat o casa, cap coada, am transformat-o intr-o, credeam, oaza de liniste. Si sunt multumit. Dar nu sunt implinit. Baza tuturor acestor actiuni a disparut, s-a spart in mii de farame. Iar ochii si mireasma fiintei ei ma vor bantui mereu.
joi, 6 noiembrie 2008
Ca sa subliniez ce am scris deunazi, adaug un link. Enjoy it!
http://www.youtube.com/watch?v=40B_n1FV5TY
http://www.youtube.com/watch?v=40B_n1FV5TY
miercuri, 5 noiembrie 2008
Music is my best friend
Intr-adevar, muzica e cel mai bun prieten al meu. Muzica nu m-a tradat niciodata si nici nu o va face. Intotdeauna mi-am “asortat” starea de spirit cu muzica pe care am ascultat-o. Acum e foarte greu sa fac chestia asta datorita momentelor prin care trec. Insa nu e imposibil, intotdeauna gasesc ceva care sa-mi placa, sa fie pe sufletul meu fara sa fie neaparat legat de trairile mele. Incerc sa fac in asa fel incat sa ascult piese care sa ma proiecteze in alt timp, un timp in care imi era bine, in care sufletul imi era liber, umbland hai hui. Am strans multa durere, multa ciuda, multe lacrimi si trebuie sa le dau drumul, sa se duca de unde au venit sau aiurea. Imi e ciuda ca unii iau decizii atunci cand nu sunt ei de fapt, ca pentru ei balanta inclina spre partea negativa a lucrurilor si asta conteaza cel mai mult. Imi e ciuda ca nu am avut posibilitatea sa duc lucrurile pana la capat, asa cum sunt obisnuit sa o fac, ca mai aveam atat de multe chestii de dat, de aratat si acum universul meu s-a prabusit sub propria-i existenta. A ramas o gaura neagra care ma trage constant in abisu-i si lupt sa scap de acolo cu orice pret. Ma agat cu disperare de orice, muschii imi sunt incordati la maximum, trag de mine sa ma ridic in timp ce vidul de sub mine isi face tacut si constiincios treaba. Imi spun mereu ca, undeva, intr-un loc nestiut inca, mai exista o speranta pentru mine. Si cred in ea pana la capat, oricat de istovit as fi. Si, in tot acest timp, muzica imi va fi mereu aproape. Cel mai bun prieten.
Intr-adevar, muzica e cel mai bun prieten al meu. Muzica nu m-a tradat niciodata si nici nu o va face. Intotdeauna mi-am “asortat” starea de spirit cu muzica pe care am ascultat-o. Acum e foarte greu sa fac chestia asta datorita momentelor prin care trec. Insa nu e imposibil, intotdeauna gasesc ceva care sa-mi placa, sa fie pe sufletul meu fara sa fie neaparat legat de trairile mele. Incerc sa fac in asa fel incat sa ascult piese care sa ma proiecteze in alt timp, un timp in care imi era bine, in care sufletul imi era liber, umbland hai hui. Am strans multa durere, multa ciuda, multe lacrimi si trebuie sa le dau drumul, sa se duca de unde au venit sau aiurea. Imi e ciuda ca unii iau decizii atunci cand nu sunt ei de fapt, ca pentru ei balanta inclina spre partea negativa a lucrurilor si asta conteaza cel mai mult. Imi e ciuda ca nu am avut posibilitatea sa duc lucrurile pana la capat, asa cum sunt obisnuit sa o fac, ca mai aveam atat de multe chestii de dat, de aratat si acum universul meu s-a prabusit sub propria-i existenta. A ramas o gaura neagra care ma trage constant in abisu-i si lupt sa scap de acolo cu orice pret. Ma agat cu disperare de orice, muschii imi sunt incordati la maximum, trag de mine sa ma ridic in timp ce vidul de sub mine isi face tacut si constiincios treaba. Imi spun mereu ca, undeva, intr-un loc nestiut inca, mai exista o speranta pentru mine. Si cred in ea pana la capat, oricat de istovit as fi. Si, in tot acest timp, muzica imi va fi mereu aproape. Cel mai bun prieten.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)