GANDEAM…

… in timp ce faceam un simplu dus si apa curgea necontenit peste mine: “parca mi s-ar spala toate pacatele…” si apoi: “parca as fi o cascada”. Imediat mintea mi-a luat-o razna: “Cascada. Un conglmerat de pietre si apa ce dau drept raspuns intalnirii lor un tumult de o frumusete patrunzatoare. Uneori, privind o cascada ti se pune un nod in gat. Frumusetea de nedescris a naturii ce a unit acele forte iti taie, pur si simplu, respiratia. Perfectiunea intalnirii dintre doua elemente, apa si pamantul, combinate cu o dimensiune ce da maretie fenomenului, inaltimea, dau start unor sentimente greu de controlat, poate greu de recunoscut, cine poate sti?
Dar, ce ar fi stancile acelea fara torentul ce le mangaie mereu in incercarea sa de a se arunca perpetuu intr-o aventura nebuneasca ? O adunatura de pietre pe care ar creste alandala diverse plante si mult muschi. Atat.
Ce ar fi torentul fara inaltimea coplesitoare a stancilor ce ii dau motiv sa se arunce in gol? Un rau molcom ce ar curge usor catre nemarginirea oceanului.
Ar fi, fiecare in felul sau, cate o bucata de natura cu o frumusete aparte. Combinate insa, dau nastere unui fenomen covarsitor, in fata caruia te simti mic si neinsemnat si esti dominat de puterea si statornicia sa.